>Gânduri nocturne

>

Sunt incredibil de instabilǎ.

Uneori, îmi doresc sǎ posed aroganţa pe care o citesc pe feţele altora. Uneori o afişez şi eu, însǎ nu mǎ ţine prea mult, iar adevǎrata-mi faţǎ iese la ivealǎ. De ce unii oameni sunt mereu aşa siguri pe ei ? Iar alţii, nu. Eu nu sunt… şi am o listǎ întreagǎ de posibile cauze, care mai de care mai plauzibile

Am complexe, eternele complexe feminine legate de fizic. Uneori, am nişte ochi îngrozitori. Logic, ştiu cǎ nu e aşa. Sunt doar doi ochi. Însǎ, pentru o perioadǎ de timp, cineva m-a fǎcut sǎ cred/simt asta şi, indiferent de cât ar fi compensat alţii, ideea a rǎmas implementatǎ în fiinţa mea. Mintea noastrǎ ne poate fi cel mai teribil duşman uneori. Acesta este doar un micuţ exemplu. 

Mi-am dat seama, în urma unei anume experienţe, cǎ te simţi mult mai frumoasǎ/frumos când corpul tǎu e sǎnǎtos şi plin de energie, când dormi suficient şi bine. Deşi nu apare vreo schimbare vizibilǎ exterior, faptul cǎ, la nivel intern, corpul tǎu rǎsunǎ de viaţǎ, îţi modificǎ subtanţial percepţia asupra propriei persoane.

Trecând peste complexele legate de fizic pe care le avem fiecare la un moment dat, mai mult sau mai puţin, mǎ deranjeazǎ cele care îmi vizeazǎ inteligenţa, sufletul şi anumite aspecte ale personalitǎţii. Mǎ simt inferioarǎ unor oameni pe care îi consider inferiori mie. Aici dau dovadǎ de aroganţǎ, da, cǎci la ceva nivel aproape conştient clasific oamenii în inferiori şi superiori. Nu suntem egali, asta e clar. Şi mǎ simt inferioarǎ tocmai în faţa celor pe care îi desconsider. În faţa celor pe care îi admir sau îi consider superiori nu mǎ încearcǎ sentimentul de inferioritate, ci mǎ declar mulţumitǎ în starea contemplativǎ şi admirativǎ la adresa persoanei lor.

Apoi, uneori mi se pare cǎ sunt rea. Poate nu sunt, însǎ mǎ comport aşa exact cu oamenii care nu meritǎ. Vreau sǎ cred cǎ esenţa mea e una bunǎ, dar daca nu e ? Nesiguranţa îşi spune cuvântul adesea, iar eu mǎ pierd în întrebǎri fǎrǎ rǎspunsuri.

Sunt cel mai înverşunat critic al meu, asta ştiu sigur. Prima persoanǎ care îmi combate fiecare gând, emoţie sau faptǎ sunt chiar eu. Şi o fac fǎrǎ milǎ. Conştientizarea faptului cǎ uneori exagerez cu autocritica mǎ ajutǎ sǎ îmi calmez complexele, ezitǎrile şi temerile.

Uneori sunt frumoasǎ, inteligentǎ şi bunǎ. Alteori sunt urâtǎ, proastǎ şi rea. Iar alteori, diverse combinaţii şi variaţii între posibilitǎţi. S-ar numi echilibru. Dar îmi ştiu extremele, iar echilibrul îmi este zdruncinat adesea.